vineri, 2 noiembrie 2012

O poezie... de-o palmă

Am tot fost întrebat zilele astea, după ce mi-a apărut volumul de parodii „Tolba cu săgeţi”, când am scris prima parodie. Tot scormonind eu în raniţa cu amintiri, am dat peste una de pe vremea când încercam din greu să mă obişnuiesc cu bocancii cazoni şi cu acel „costum” kaki confecţionat dintr-un material a cărui compoziţie nu o ştiu nici astăzi. Oricum, din tablă nu era, pentru că tabla e mai fină.
Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. Atunci, la Sibiu, mi-am amintit de prima mea parodie pe care o scrisesem cu mult timp în urmă. Când am scris-o, nu ştiam că se cheamă parodie. Cine învaţă în clasa a patra despre acest gen de literatură? Să revenim, deci la Sibiu! Într-una din zile, mă cheamă la el secretarul cu propaganda, cu care eram la pertu pe jumătate, pentru că numai dumnealui îmi zicea pe nume, şi îmi spune. „Ilie, până mâine, să-mi scrii şi mie o poezie pentru gazeta de perete!” „Am înţeles!”, răspund eu scurt, milităreşte, fără să întreb despre ce să fie vorba în poezie. Eram cătană bătrână şi mă orientam de-acum. Se apropia 26 ianuarie şi venea ziua lu` tovarăşul ăl mare, de la Bucureşti, comandantul nostru suprem. „Cât să fie de mare, tovarăşe locotenent-colonel?” întreb eu. „Aşa, de-o palmă!”, îmi zice tovul şi, ca să pricep mai bine, îmi arătă acea parte a corpului omenesc denumită astfel. Eu, în loc să răspund aşa cum fusesem învăţat de mai micii mei comandanţi, adică să spun „Am înţeles!” şi să trec imediat la executarea ordinului, încep să râd în hohote şi cu greu reuşesc să-i spun: „Îmi pare rău, tovarăşe locotenent-colonel, dar eu poezii... de-o palmă nu mai fac”. Cum dădea semne că s-a enervat deja pentru că refuz să-i execut ordinul, i-am povestit cum stă treaba.
Aşadar, în clasa a patra, nu am ce face şi îl iau eu în peniţă pe un coleg de-al meu mai mare cu vreo trei ani. Eram colegi, pentru că îi fusese aşa de dragă clasa a patra, încât nu se mai îndura să se despartă de ea. Cum fusese prins de director cu... iarba dracului, i se scăzuse iar nota la purtare. În loc să-l compătimesc, mă apuc într-o zi şi scriu ceva care să semene cu poezia aceea patriotică din care îmi mai amintesc şi astăzi nişte versuri. Cred că o ştiţi şi voi. „Dă-mi, tăticule, şi mie/ O lopată şi-o mistrie,/ Să mă duc pe şantier,/ Să mă fac brigadier...” Numai că eu am scris cam aşa: „Dă-mi, tăticule, şi mie/ Nişte tutun şi hârtie/ Şi-altă dată nu-ţi mai cer,/ Până ajung pionier./ Cu mânuţele-astea două,/ Îmi fac o ţigară nouă/ Şi-o fumez de supărare,/ Că am şapte la purtare!”
Câte palme şi pumni am primit de la colegul meu mai mare şi mai voinic, după ce directorul şcolii a afişat versurile respective la gazeta de perete, numai eu ştiu. De-asta i-am spus eu secretarului cu propaganda că nu mai scriu poezii... de-o palmă.

9 comentarii:

  1. Povestea asta a ta mi-a adus aminte de o întâmplare din şcoala militară, când am fost angrenat într-un concurs de gazete de perete. Adică fiecare echipaj de tanc trebuia să-şi facă propria gazetă de perete. Gazeta echipajului meu am numit-o "Orizont" iar desenul central mare, era un fel de roză a vânturilor, în alb şi albastru.
    Dracu a ştiut atunci că aia era emblema NATO! :)
    Am primit "Tolba cu săgeţi" şi-ţi mulţumesc!
    Urmează să mă delectez şi s-o fac cunoscută, aşa, după puterile mele. La prima vedere, nicio poezie nu pare a fi... de-o palmă :)
    Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Văd că microbul ăsta cu gazeta de perete îl avem și acum, pentru că blogul e tot un fel de gazetă de perete.

      Ștergere
  2. Iliuţă, dă-i o scanare la text că sunt nişte "scăpări" ex. pardie, mici mei..., executatea...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Ică! Eram cam grăbit cu pregătirile pentru nuntă.

      Ștergere
  3. Într-o bună dimineață

    http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/11/calimara-si-laptopul.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc! Am citit la puțin timp după ce ați postat, dar nu am reușit să scriu nimic. Acum, că am ajuns acasă, voi scrie ceva pe blogul dumneavoastră.

      Ștergere
  4. Dom-le, se-ntreba mai ieri Ică, de cum de nu ai comentarii la poiezii sau la alte cestii, cum ar fi postu' de faţă.
    Io le-am cam cetit pe toate şi de multe ori, deşi aş fi vrut să zic ceva, la o mică introspecţie, mi-am dat seama că nu adaug nimic, că mai bine tac. O fi şi asta o chestie! Nu?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se zice că și tăcere e un răspuns, dar dintr-un astfel de răspuns eu nu prea înțeleg nimic, așa că aștept...

      Ștergere
    2. Ei, lasă, ai preteni de nădejde. Io văz c-ar fi trebuit să mi-i caut prin alte părţi!

      Ștergere