El Dorado

după George Coşbuc


La Vodă vine un secui,
Cu o pălincă şi un pui.
„Nu sunt, mărite, neam de dac
Nici de maghiar, dar tot un drac,
Eu asta vrei să spui.

Secuii toţi la mine vrut
Să vin la Bucureşti marşrut,
Că la Harghita şi Covasna
S-aude c-ai luat-o razna
Şi asta m-ai durut.

Eu pentru tine ai votat
De zece ori in a mea sat
Şi de cinci ori in sat vecin,
Am vrut să fac o urnă plin,
Dar n-ai mai apucat.

Ai mei secui nervoşi un pic,
Să potoleşti la ei eu zic
Şi nu mai spune că, mort-copt,
Tu faci judeţe doi plus opt,
Că nu rezolvi nimic!

Ei dat la tine şi palinca
Şi un pui fript, dar nu bei inca,
Eu vrei la tine mintea trează.
Mai stai un pic, nu ospătează
Sau joacă huţulinca!”

El dă biroului ocol,
Cu ochii trişti, cu pas domol
Şi pune, lângă telefon,
Împăturit într-un tifon,
Un şip de monopol.

Lui Vodă ochii i s-aprind,
Nu de la puiul aromind
Se lasă dus, cuprins de vrajă,
Ci la împăturita glajă
Priveşte el cu jind.

„Ţinutul Secuiesc primeşti?”
„O, Vodă, chit de darnic eşti!
Mai mult dechit ai cerut Bela
Sau Hunor, tinerul acela
Cu care tu tocmeşti”.

Secuiul ia, cu ochi hapsâni,
Decretul şi îl strânge-n mâini.
De-acum, de-acum ei sunt bogaţi,
Vor fi stăpâni peste Carpaţi,
Nu slugă la români!

Va fi ţinutul lor de vis,
Au pentru asta şi zapis,
Un El Dorado mult visat
E visul lor adevărat,
Cum Vodă le-a promis!

Strânge decretul mai cu foc
Şi, copleşit de-atât noroc,
Spre poartă dă să se îndrepte,
Dar, după trei sau patru trepte,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Priveşte-n jur cam voalat,
Alături vede un gealat
Ce-i face semne, chip şi fel,
Să se aţie după el,
Să iasă din palat.

În barba-i, lacrimi se preling
Şi ochii, doi cărbuni, se-ncing,
Strângând în fălci, ca într-un cleşte,
Deodată, cele zece deşte,
El se şi vede-n ring.

„Cum ai putut această brut
Să dai, ca Iuda, un serut,
Chind ştii chit ai stimat-o eu?
De ce n-a dat Ţinutul meu,
Pe care eu ai vrut?

Copiii mei de-acum inveţi
Tot limba de la daco-geţi
Şi steag al nostru, unguresc,
Chind, peste ani, copiii cresc,
Ei unde mai agheţi?

Şi Ildiko, nevasta mea,
La mine cum mai uite ea,
Chind eu acasă ai ajuns
Cu un asemenea respuns
Ce Vodă vrut să dea?

Şi la secui eu cum intorc,
Parche aud cum zice „Porc!
N-ai fost in stare tu te baţi
Pentru copii şi pentru fraţi
Şi faci acuma smiorc!”.

Se uită el la gărzi pieziş,
Că-i stau acestea curmeziş,
Deja văzându-se erou,
Se-ndreaptă spre acel birou
Şi intră repeziş.

„Tu crezi la mine prost secui,
Că nu văzut cum tu eşti... cui
Şi dai la mine un ucaz,
Aşa, doar ca să faci necaz,
Fără ştampil să pui?

Miroase-aici ca la tavern,
Aşa că eu la drum aştern,
Iau şi palinca, iau şi pui
Şi merg la Hunor iute spui
Să ieşi de la Guvern.”


Ilie Bâtcă  

Vacanţa mare

De şcoală, chiar de-mi este dragă,

azi mă despart fără regrete,

ştiind că mama, vara-ntreagă,

nu mai dă banii pe caiete,

iar tata nu o să mai tragă,

nervos, din mucul de ţigară,

zicând că "alde Miky Şpagă

au terminat această ţară".

Pe domnii noştri mai de seamă

îi ştiu, de la tăticu', bine,

dar ce le zice el de mamă

nu pot să spun, că e... ruşine.

Le zice şi ceva de sfinţi,

de ăia scrişi în calendar,

atunci când spune, printre dinţi,

"Ăştia scumpesc căldura iar!"

sau când îl vede pe ecran,

"râzând ca prostu" (ce-o fi aia?),

pe nenea ăla, "un cioban,

care i-a tuns lui Flutur oaia"

şi a păpat întreaga flotă,

pe când era la minister,

cum aş păpa eu o şarlotă

sau, la nevoie, un ecler.

Ce zice tata-i cam urât

şi mă feresc să îl citez,

cum că să-i steie flota-n gât,

ca în Canalul de Suez.

Eu nu ştiu ce e aia flotă,

dar bănuiesc că nu-i prea mare,

de i-a trecut toată prin glotă,

precum vaporul prin strâmtoare.

Mai zice tata că o boabă

nu ştie tipul despre VATRĂ,

că, pentru el, rege-i doar Cioabă,

unul mai mare peste şatră.

Şi a mai zis ceva tăticu'

de nenea ăsta, că se poartă

cum se purta, cândva, nea Nicu

şi va avea aceeaşi soartă...


Ilie Bâtcă  

Viitor de aur...

Că hoţii-au întrecut măsura

în ţara asta scăpătată,

o dovedeşte şi factura,

pe casa scării afişată.

Cu pensia recorelată,

această “fabuloasă”sumă,

de guvernanţi, în scârbă, dată,

cu întreţinerea... postumă

rămâi la bloc. Nemângâiată,

bătrâna ce o laşi în urmă

va fi văzută, câteodată,

de zor, prin tomberon, cum scurmă,

sperând că, poate, o bucată

de pâine fi-va prin gunoaie,

mucegăită sau uscată,

ca foamea să şi-o mai înmoaie.

Dar, deziluzie totală,

nici chiar vecinii de la bloc

nu au ce pune, azi, în oală,

iar, prin gunoaie, resturi... ioc!


Ilie Bâtcă  

Dacă Eminescu ar trăi...

Dacă astăzi nu s-ar fi împlinit 122 de ani de când Luceafărul rătăceşte printre stele, dacă pana lui măiastră ar fi lăsat şi astăzi să curgă din vârful ei cuvinte menite să mângâie, dar să şi şfichiuie, am crede că rândurile pe care le vom reproduce mai jos au fost scrise ieri, sau astăzi, cu câteva minute înainte ca prima pagina a ziarului „Timpul”, la care a lucrat vreme de şase ani, să ajungă la teascuri...

“De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.”

Prea ne iau unii de proşti

Una dintre prea multele reclame ce se dau pe post când ţi-e filmul mai drag se încheie cam aşa: „Prea bun, prea de la ţară!”. Prea se dă des pe posturile de televiziune această reclamă, ca să nu v-o amintiţi. Acest „prea”, auzit de atâtea ori în reclama cu pricina,  nu-mi prea dă pace. Când nu prea am somn, şi asta se întâmplă prea des în ultima vreme, din cauza prea multelor griji, deschid calculatorul. Nu prea ştiu eu ce vreau, dar nu trece prea mult timp şi nu se poate să nu dau peste ceva prea interesant, ca să nu rămân ţintuit de scaun, în faţa calculatorului, ore în şir. O prea recentă declaraţie făcută de Oprea în legătură cu încheierea prea controversatului proces de recalcularea a pensiilor militare, după părerea preaiubitului preşedinte şi a preacinstitului Boc prea nesimţite, a făcut prea multe valuri, ca să nu ajungă în atenţia opiniei publice prea dornice de astfel de subiecte de senzaţie prea tari.

Cum prea bine ştiţi, Oprea nu prea ştie de glumă şi i-a pus pe băieţii lui la treabă, băieţi care, vreo jumătate de an, nu prea au avut odihnă. Aşa s-a ajuns ca, zilele astea, prea repede, zic eu, să ni se pună pensia pe tavă, pardon pe o listă, de unde să şi-o ia fiecare. Prea grăbit să-mi văd pensia cu ochii, am încercat să intru şi eu pe această listă. Nu prea am reuşit, pentru că, bănuiesc, erau prea mulţi cei care încercau acelaşi lucru, odată cu mine. Prea eram interesat, aşa că nu am renunţat. Prea surprins nu am fost când am văzut că pensia mi-a fost „ajustată” cu vreo 500 de lei. În minus, bineînţeles. Eram prea pregătit sufleteşte, ca să mai fiu luat prin surprindere. 500 de lei! Nici prea-prea, nici foarte-foarte. La alţii, însă, discrepanţele sunt prea mari. Fie în plus, fie în minus. N-am prea înţeles de ce, dar asta e!” Ca să-mi pot face, cât de cât, o idee, ar fi trebuit să parcurg întreaga listă. E prea lungă. 1479 de pagini! Sunt eu prea exagerat uneori, dar nici chiar aşa.

Altceva mai bun nu prea aveam ce face, aşa că am început să citesc comentariile prea mulţilor anonimi care, chiar dacă nu prea au habar de subiectul în cauză, îşi dau cu presupusul. Pe unele dintre comentarii nu prea le-am băgat în seamă. Prea seamănă între ele. Prea sunt cusute cu aţă albă. Prea miros de la o poştă a propagandă. Prea îl ridică în slăvi pe Oprea. Iar cei care, chipurile, ar fi cadre militare în rezervă prea sunt „mulţumiţi” de cele câteva sute de lei în plus la pensie, ca să nu ai dubii în legătură cu identitatea lor. Nici pe vreme lui împuşcatu nu prea am văzut atâtea osanale la un cuadrat (unitate de măsură în tipografie). Ei, bine, aceşti „postaci de serviciu”, nu prea pricepuţi într-ale dezinformării, după părerea mea, prea ne iau de proşti. Iar unii dintre noi prea le dau motive să o facă. Mai grav este că, de la o vreme, prea ne-am lăsat pe tânjală. Prea ne lăsăm călcaţi în picioare de şefii acestor postaci. Şi asta este prea de tot!

Al dumneavoastră, prea umil

Lista lu Oprea

Mă, fraţilor, iote că trăii s-o văz şi p-asta. De când mă ştiu, mă roase şi pă mine o ambiţie. Să fiu, dacă nu primul, măcar păntre primii 10%. Nu prea reuşii io până acu şi-mi păru rău. Îmi păru rău, ce mai! Da, iote că, de data asta, mi să împlini visul. Cum auzii io de la tilivizor că băieţii lu Oprea puseră la vedere o listă cu noile noastre pensii, cum dădui fuga să mă benoclez şi io în ea. E drept că nu putui de primaşi dată, că să buluciră alţii înaintea mea, să vază ce şi cum, aşa că, mai de voie, mai de nevoie, cam trebui să aştept.

Mă, fraţilor, da nu îmi păru rău că aşteptai. Că, ce să vezi? Dupe ce scrisei io numărul dosarului de pensie în pătrăţica aia şi-i dădui calculatorului un bobârnac, aşa, ca să-şi facă treaba, apăru şi pensia mea. Şi aia veche, nesimţită, da şi asta de-acu pă care o calculară băieţii lu Oprea, dupe cum le ceru domnii Băsescu şi Boc. Făcui io repede o socoteală, pă deşte, că nu fu deloc greu, şi văzui că-mi scăzu pensia, aia nesimţită, cu fro 500 de lei. Dă-i dracu de 500 de lei, zisei io. Ce ăştia mă făcură pă mine? Important este că, iote, dupe o viaţă, ajunsei şi io păntre primii 10%. Că, parcă aşa zise domnu Oprea, că numa la fro 10% o să le scază pensiile.

Acu, io mă bucurai păntru mine, da să ştiţi că îmi păru rău păntru unu din leatu meu. Că mă sună ăsta şi-mi spuse că lui nici nu-i scăzu, nici nu-i crescu pensia. Rămase bătută în cuie. Niciun bănuţ în plus, niciunul în minus. Drept să spui, nu prea-l crezui. Că cum vine asta, zisei io. Să canoniră băieţii ăştia a lu Oprea atâta amar de vreme şi nu găsiră nimic de care să să lege? Da, când dădui fuga înapoi la listă şi-o luai io aşa, mai pă-ndelete, văzui că are dreptate. Mă, fraţilor, nu e singuru leatu ăsta al meu în situaţia asta, că mai sunt destui pă care Oprea îi puse în încurcătură. Că ăştia, săracii, cu pensia rămasă neschimbată nu pot să să ţie nici cu noi, ăştia 10%, da nici cu ăilalţi care să treziră cu pensiile mărite. Na, că era să spui nesimţite.

Îmi păru rău de ei, nu zic nu. Da, mai rău mi-ar fi părut de mine dacă nu mă regăseam păntre cei 10% pă lista lu Oprea...

Fane Sucitu

Istoria se repetă

Cu 174 de voturi favorabile, 110 împotrivă şi trei abţineri, deputaţii au adoptat proiectul de lege privind alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin. O fi bine, o fi rău că primarii vor fi aleşi din primul tur, Dumnezeu ştie. Pentru mine, care locuiesc în Sectorul 5 al Capitalei, nu are nicio importanţă. Marian Vanghelie, care este, tot va câştiga alegerile, fie ele din primul tur sau din al douăzecilea, dacă s-ar ajunge până acolo. Aşa că, nicio şansă! Va fi primarul meu, cât voi mai avea eu de trăit.

Deputatul liberal Victor Paul Dobre este, însă, mai categoric şi mai informat decât mine. „Acest proiect de lege este o eroare, reprezintă încă o îndepărtare de la valorile democratice şi o delegitimare a celor aleşi pentru funcţiile de primar", declara acesta, adăugând că primarul reprezintă cea mai importantă autoritate pentru cetăţeni. Cu asta sunt de acord. De aceea chiar urmăream, în urmă cu vreo câţiva ani, activitatea Federaţiei Autorităţilor Locale din România. Ba chiar am scis câte ceva despre asta, pe vremea când eram redactor şef la o publicaţie săptămânală.

Amintindu-mi de acea perioadă, am frunzărit puţin colecţia şi m-am oprit asupra discursului rostit de preşedintele de atunci al României, domnul Ion Iliescu, la Adunarea Generală a Federaţiei Autorităţilor Locale din România, din 11 februarie 2004. "Fenomenul corupţiei a afectat România de-a lungul ultimilor 150 de ani, deoarece, deşi ţara noastră a avut creşteri economice peste media europeană, avuţia s-a scurs pe căi ilegale. Aceste mentalităţi parazitare, aceste rente de bani publici au afectat România în toată istoria sa modernă prin cheltuieli inutile, consum neproductiv, parazitar. Aşa a ajuns România să se confrunte cu sărăcia structurală. Literatura română este plină de domnişori care-şi petreceau timpul în huzur şi distracţie pe la Paris şi Viena. Faliţi din aceştia avem şi astăzi printre noi şi nu trebuie să admitem cuibărirea unor asemenea mentalităţi în rândul demnitarilor noştri. Nu pot fi lăsate nesancţionate mentalităţile parazitare care duc la corupţie, îmbogăţirea pe căi ilegale prin ocolirea legii, prin folosirea reţelelor de trafic de influenţă. Făcute pe căi ocolite, fără efort şi muncă, aceste averi au o influenţă negativă asupra economiei şi asupra moralului oamenilor, pentru că pun semnul egal între cei oneşti şi cei care încalcă legea".

După ce am recitit acest fragment, aproape că m-am mai liniştit. Dacă, timp de 150 de ani, acest flagel care macină România din interior - corupţia - nu a putut fi stârpit atâta amar de vreme, la ce ne putem aştepta de la actualii guvernanţi? Fac şi ei, sărmanii, ce pot. Dezastrul economic şi moral în care a ajuns ţara este pus de actuala Putere nu pe seama guvernelor de acum 150, 100 sau 75 de ani, ci a celui care, strângându-şi catrafusele, a trecut în opoziţie. Cei incriminaţi nu se lasă mai prejos şi încearcă să arunce pisica moartă în curtea vecinului, adică în curtea vilei acestuia de la Predeal, de la Poiana Braşov, de la Sinaia, de pe litoral sau cine mai ştie de pe unde.

Asistând impasibili la aceste turnire dintre baronii locali ai partidelor de pe eşichierul politic, care se încontrează nu în spăngi, lănci sau suliţe, ci în vile, merţane, conturi în bănci şi tot felul de proprietăţi, românii de rând gândesc că vor mai trece încă 150 de ani şi urmaşii urmaşilor lor tot săraci lipiţi pământului vor fi, în timp ce progeniturile aleşilor cărora, în aceşti ultimi 20 de ani, le-a pus Dumnezeu mâna în cap vor huzuri în distracţie şi plăcere la Paris, Viena sau în alte metropole ale lumii.

E şi asta încă o dovadă că Istoria se repetă.