Povestea vilei

(după George Coşbuc)

De baţi pământu-n lung şi-n lat,

Om ca Videanu de bogat,

În PDL un altul nu-i

Şi are-o vilă, vila lui,

Printre palate să o pui

Eşti obligat.

Şi dac-a fost ades „vizat”

De presă, s-a simţit lezat,

Căci, dintr-al vilelor şirag

Ce-a împânzit acest meleag,

A sa făcută e cu „cheag”

Legalizat.

El, Adriean, el s-a gândit

Că doar n-o fi vreun prăpădit,

Să-şi facă vilă în Bucale,

El, asul în politicale,

S-o facă la Snagov, încale,

E răzvedit.

Să-i dea terenul la Snagov,

Umblat-au preoţi la ceaslov,

Mişcat de gestul lor sublim,

A zis Videanu: „Aferim!

Chiar dacă-i lângă ţintirim,

Eu vreau hrisov!”

Sătenii, Doamne, cum priveau!

Dar nimeni nu zicea nici bleau,

Se închinau pe după porţi,

Văzând cum este tras la sorţi

Acel pământ ce pentru morţi

Ei îl aveau.

Şi s-a pornit apoi cuvânt,

Prin ziare, despre-acel pământ

Şi a fost mare hărăbor

Că popii, în al lor sobor,

I-au dat loc unui muritor

De şezământ.

Dar nu a fost niciun frământ

La domnii din guvernământ

Şi nimeni n-a săpat afund

Să vadă câte se ascund

După acest gheşeft imund.

Doar vorbă-n vânt!

Iar când a fost de s-a-mplinit

Sorocul pentru construit,

Din munţi şi văi, de prin oraş

Sau din cătune, mintenaş,

Chiar cei mai buni meseriaşi

S-au grămădit.

De cum în fapt de zori a dat

Peste pământul arondat,

Mulţime, ca de furnicar,

Venea întruna, iar şi iar,

De se simţea vel-gospodar
Ca niciodat`.

Din fundul munţilor, de sus,

Din Ruşchiţa, el şi-a adus

Şi marmură, dar şi granit

Şi meşterii au bocănit,

Într-un avânt nestăpânit,

Pân` la apus.

Se bucurau fostul edil

Şi soaţa, şi al lor copil,

Băiatul, pentru că doar el

Venise-acasă, cătinel,

Tocmai din Alpi, dintr-un castel,

Unde-i pupil.

Din depărtări el a venit,

Într-un repaus cuvenit

După programul său anost,

Vrând să-şi înalţe adăpost,

Să nu se spună că a fost

Un izmenit.

Munceau zidarii în asalt,

Să urce vila spre înalt

Şi-o calfă nu mai prididea

Să dea o bârnă la rindea,

Tot aşteptând ca beizadea

Să spună: Halt!

Iar când zidarii au zis: „STOP!

Nu mai avem ciment în şop.”,

Videanu, galben ca un pai,

S-a canonit, cu chiu, cu vai,

Să facă rost iar de „mălai”,

Măcar un strop.

„Alţi bani de unde să găsim?

Ce-ar fi să vindem Marmosim?”,

Îl întreba a sa consoartă.

Ce soartă crudă, dar ce soartă,

Să nu poţi să-ţi întinzi la poartă

Un biet chilim!

Să-şi ia cimentul pentru zid,

Au făcut chetă la partid,

De nu săreau alde Cocoş,

El vila nu-şi vedea la roş`,

Căci bani nu mai avea în... coş,

Nici în caid.

L-a ajutat chiar Viorel

Cu care se certase el,

Mai să se bată cu haragii,

Când cu furatul din sufragii.

S-au împăcat acuma, dragii,

Nu-s în rezbel.

Iar când a fost de-au terminat

Acel viloi cât un palat,

Venit-au pedelişti, ciopor,

La casă nouă urând spor

Şi, precum datina-n popor,

Au închinat:

„Câţi bouleni sunt prin cirezi,

Atâţia ani să guvernezi,

Cu noi alături, Adrieane,

Şi să primeşti comisioane

Şi-n viitor, tot milioane,

Precum visezi!”

Ilie Bâtcă